Mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este cea care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat.
Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea - și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut - ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. (MS)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu