Jertfirea dorinţei ne mută, efectiv, în altă dimensiune a vieții și a minții noastre. Când dorim ceva, fie „bun” (adică ne place), fie ”rău” (adică nu ne place), ne proiectăm pe lumea reală propria viziune și credință (da, da, credința din neamul credinței din afirmația „eu am credința mea și nu am nevoie să merg la Biserică”). Astfel lumea devine „lumea aceasta”, lumea deformată de patimile noastre, de „hărțile” din creierele noastre. Lumea care se naște în mințile noastre bolnave și se întrupează în evenimentele din jurul nostru...
Când renunțăm la orice dorință „în Numele Domnului”, ieșim din „hartă” și ne deschidem unei vederi și simțiri noi, care nu vine de la simțuri, ci de la mintea unită cu Dumnezeu în Numele Domnului.
E ceva ce nu poate fi redat cu ușurință în cuvinte pentru că înțelesurile acestora sunt captate de „antenele” hărții și contaminate de gândurile pătimașe ale fiecăruia.
Trăirea însă, experierea pe viu a ceea ce urmează acestei jerfe, este nouă și duhovnicească pentru că e alimentată de energiile necreate aduse în noi de Numele Domnului.
Iar când invocăm numele Domnului pentru împlinirea dorințelor noastre riscăm să luăm numele Domnului în deșert dacă acele dorințe nu sunt legate de dorirea Lui și a poruncilor Sale. Și, deșertul va fi cu atât mai cumplit cu cât va fi mai deșartă dorința... Să luăm aminte la asta! (MS)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu